22.3.17

Vederea din Columbia

Dupa fix o luna de zile vederea din Columbia trimisa de Tudor a ajuns.


Din ce mi-a spus el columbienii nu se dau in vant dupa eticheta lor escobarista, au un nivel de trai asemanator cu al nostru, iar la Medellin beneficiaza de o clima ideala - primavara perpetua. Pana sa ajung sa pun piciorul acolo - ma multumesc cu atat.





26.10.16

Amintiri din Viet Nam: oamenii

Acum 4 ani faceam ultimele planuri. Habar n-aveam atunci ca, dintre toate tarile pe care le voi vizita, prima imi va fi cea mai draga: Vietnam. Si ca cel mai tare ma vor impresiona oamenii ei. In toate locurile pe care le-am explorat, si am explorat destule, fotografia mea e deficitara la categoria oameni. Mai putin aici. Si daca sunt in stare sa fac fotografii - o sa intelegeti de mai jos de ce.




























2.5.16

Oyibo

Un titlu de carte de calatorie misterios si palpitant urmat de un subtitlu-dus rece: 2 oameni, 1 motocicleta, 14 luni in Africa. Clar? 



Cand si cand pescuiesc din cate o librarie un titlu de calatorie. In ultimii ani nisa asta a explodat cu tot felul de autori autohtoni. Vezi pionierul Prin Praf si vise, tot o bucla africana, sau Vand kilometri, o calatorie solitara pe motor pana-n Mongolia.  Am invatat si eu sa ma feresc de scriituri pe care nu le apreciez. De cele supraincarcate de date istorice sau culturale, dar fara pic de autenticitate, zici ca sunt scrise de oameni care n-au pus piciorul in locurile alea sau care nu s-au dat jos din autocarul cu aer conditionat. Sau de cele care pleznesc de prea plinul intelectual sau spiritual al autorului. Sunt unii care le stiu pe toate inainte de orice

Vestea buna e ca Oyibo sta departe de pacatele majore de mai sus. Asa ca am citit-o cap coada si mi-a placut. E gandita ca un jurnal de calatorie, unul tinut cu intermitente, cu texte adunate in jurul fiecarei tari africane prin care cei doi calatori au trecut. Si traseul, coasta de vest+coasta de est, desenat pe primele pagini iti taie rasuflarea. E drept ca uneori aluneca pe langa, in pretiozitatea unor alegeri lexicale abracadabrante sau intr-o lipsa aproape schizoida a descrierilor relatiei cu celalalt. Alteori insa - vezi Congo-ul, asta chiar merita o carte separata, sau Africa de Sud - scriitura se dezbraca de toate armurile sale psihologice si lasa la iveala sufletul calatorului.



2.1.16

Barcelona in 3 si cu muci

Acum 3 ani Mara era in burtica, iar noi ne anulam un weekend prelungit la Barcelona din cauza unei raceli zdravene pe care Mishu n-avea voie sa o trateze altfel decat cu ceai. Acum, cu Mara pe picioarele ei, am ajuns toti 3 la Barcelona si, sa nu-ti vina sa crezi, am racit fiecare in parte. Cu muci!

No fun pentru un adult - sa iesi afara la 17 grade, in soare, dar sa stai zgribulit si fara chef. Si mai no fun pentru o pitica care nu poate sa doarma din cauza nasului infundat. Si care a doua zi maraie la orice pentru ca e obosita dinainte sa inceapa ziua. Cum se vede Barcelona in astfel de conditii?

In primul rand renunti sa iei metroul, schimbi metroul si sa mergi in Guell. Doar dus-intorsul asta ar fi prea costisitor energetic. Te multumesti cu Parc de la Ciutadella aflat la 5 minute de mers pe jos de unde stai si unde gasesti un roman care face baloane de sapun uriase spre deliciul copiilor care le alearga in toate directiile, un saxofonist care doar reacomodandu-se cu instrumentul ii face pe toti sa intoarca capul spre banca lui, alergatori slim fit si porumbei grasi - n-as stii sa zic care sunt mai multi - si un British bulldog cu respiratie zgomotoasa care face cate un strop de pipi numarand cu precizie fiecare 50 de metri de la ultimul palmier care i-a iesit in cale.



Urmeaza gradina zoologica. Niciun spil cu exceptia pasaretului numeros - de la pauni la flamingo, toti se plimbau in voia lor. Altfel te apuca lehamitea pentru ca e prea putin spatiu pentru animale. Punct culminant in cazul tigrului bengalez. O superbitate ce batatorea 10 metri la stanga, pufnea, batatorea 10 metri la dreapta, pufnea. Si repeat. "Mara, trebuie sa vezi niste documentare cu mine, locurile astea sunt nedrepte pentru majoritatea speciilor."

Tot la o distanta buna de mers pe jos de noi... acvariul. Marei ii plac pinguinii, mie pisicile de mare, lui Mishu pestii tropicali viu colorati. Sau cel putin asta e concluzia la care a ajuns si pe care o tot repeta de atunci Mara. Au si un loc de joaca prietenos, cu submarin inclus, asa ca declaram acvariul bun de vizitat in 3. Stam pe banca, ne uitam la yacht-urile din port si scoatem mucii cu pompita. Offf!

Pentru ca stam in El Born ni se tot repeta de catre diversi localnici sa avem grija de portofel. Pai noi suntem de acolo de unde vin si astia care fura portofele, stim mersul! Adevarul e ca la fiecare colt de biserica - astora Mara le-a pus eticheta de "castelul Sofiei" - e cel putin un cersetor din patria muma. Am vazut si schemele cu donatii de bani pentru cauze nobile, mimatul unor handicapuri si altele. Am vazut si niste mecle de manelisti plini de bani fata de care te incearca deopotriva scarba si neliniste.

Pentru ca nu ne-a fost asa bine si pentru ca ne-a fost teama de zborul de intoarcere in contextul muci+urechi+presiune am mers si la un spital de copii. Sant Joan de Deus. Pe 26 decembrie la ora 18:00 sa fi fost vreo 40 de pitici cu parintii asteptandu-si randul. Imagine ingrozitoare si neasteptata, dar vedeti pare-se ca resursele statului sunt subtiri peste tot. Ce a fost ok - oameni lucreaza cu proceduri. Am ajuns, ne-am inscris, am primit un bon. In 5 minute am fost chemati la triaj. O asistenta ne-a intrebat ce si cum, a facut o examinare ultrasumara si ne-a zis "la orl o sa stati, durata de asteptare 5 ore si jumatate" ???!!!! No way, Jose, ne intoarcem la baza. Dar nema taxiuri care sa te ia din acest loc... Si uite asa, pentru prima oara in viata ei, miss M a luat un autobuz care ne-a lasat in Placa Catalunya, intr-un moment numai bun pentru fantani arteziene in jocuri de lumini si sunete.



15.4.15

PisAmo - part 2: batalia inghetatei

Italia rimeaza cu inghetata si Pisa nu face exceptie. Dupa spusele internautilor - loco si vizitatori - cele mai bune 2 gelaterii din oras sunt Bottega del gelato si D'Coltelli. Situate la o aruncatura de bat una de alta, in zona Piazza Garibaldi, ele au devenit tinta noastra preferata dupa gazonul de langa turnul inclinat. Dupa 3 zile si destule cupe cat sa sature un unicorn am ajuns la cateva concluzii.

Cele doua localuri au fost botezate imediat - bodega si decolteul. Pentru usurinta exprimarii. Gen: mergem la bodega? sau Hai la decolteu!




Gelateriile sunt niste locuri populare, ca sa nu zic aglomerate.  Bodega e avantajata - fiind chiar in piata, coada serpuieste linistit. In rush hour-ul gelatei sunt si 30 de oameni in asteptare, dar bine aerisiti. Turisti si nativi parte in parte. Decolteul e situat la strada si lumea se contorsioneaza zdravan ca sa lase un minim spatiu si trecatorilor. In rush hour numeri 15 oameni. Majoritatea de-ai casei. 



In ciuda senzatiei ca e tot timpul cineva la coada, exista doua momente cand la gelaterie e liber. 15:30 si 19:00. La 15:30 esti intre valuri - cel de dupa masa de pranz si cel de dupa-amiaza. 19:00 e inaintea cinei si lumea nu-si strica foamea.  

Pricing: @bodega cupa=1 euro. @decolteu cupa=2 euro. 

Si intrebarea intrebarilor: unde e mai buna? Verdict dat in unanimitate (3 voturi din 3): la bodega.


14.4.15

PisAmo - part 1: Italia in 3 nu e ca Italia in 2

De bine: Italia e practic doua strazi mai incolo si conexiuni gasesti cu carul. Asta inseamna ca ajungi repede - intre 1h 30min si 2h 20min - si poti sa te uiti atent la ora de plecare/sosire ca sa fie lin si linistit, nu galagios si haotic. Vorbesc aici de preferintele numarului 3.




Tot de bine: clima ramane aceeasi. La fel si bucataria. Asta inseamna ca primavara e deja stapana absoluta la jumatatea lui aprilie si ca legumele si fructele sunt proaspete si coapte. 

De rau: stilul guraliv si petrecaret al localnicilor nu mai e la fel de funny.  Cand la 4 dimineata se porneste cate un concert al fericirii - indiferent ca e vineri sau duminica, fapt care ma face sa cred ca productivitatea de luni e mult diminuata... Treaba n-ar fi grava daca 'talienii nu ar tine la ferestrele lor traditionale. Cert e ca fara dopuri de urechi nu scapa nimeni netrezit. Si mai exista si concertul de la ora 5 a.m si cel de la 6 a.m. Ce-i drept de la 7 pana la 10 se face o liniste prima.




De rau: leeeentoarea. In 2 e dolce far niente. In 3 devine che cazzo. La supermarket casierul e un tip la 50 de ani care nu poate sa scaneze produse in timp ce socializeaza, asa ca prefera sa socializeze. Chit ca are o coada de vreo 10 oameni veniti de la o alta coada unde aparatul casei s-a defectat. O coada al carei cap a devenit coada si coada cap. Face vreun sens? Buuun, deci eu eram in cap si am ajuns in coada! Va imaginati in Germania asa ceva?




De rau si de bine: aglomeratie tipica, genul ala cu oameni, scutere, bici, masini care trec dupa cum ii taie capul, nimeni nu respecta aparent nicio regula, totusi reusesc intr-un echilibru de-a dreptul comic sa isi vada fiecare de drumul sau. Nu tocmai pe gustul parental. Dar in acelasi timp oameni dotati cu o amabilitate autentica, nu una care se impiedica de primul zambet.




Mai urmeaza PisAmo - part 2: batalia inghetatei si PisAmo - part 3: cateva lucruri de vazut in 3.



6.9.14

One second every country

Dl. Graham Hughes:



Mai multe aici: http://www.theodysseyexpedition.com



25.7.14

Muntele Cozia

L-am luat la misto la inceput - ala e munte? poate un deal mai maricel - dar pana la final muntele Cozia a scos untul din mine.



Am plecat cu intarziere - eu confundand statiile de metrou Lujerului si Pacii. Autostrada glont, pana la Valcea clasic - mai prinzi cate un camion pe coborare si stai in dorsalul sau cat e nevoie - apoi inca vreo 30 de km pana la manastirea Turnu, locul de unde incepea traseul nostru pe banda albastra. Dupa 45 de minute de urcus sustinut, cu inima batand ca toba pe ritmuri de samba, eram gata sa capitulez. Zic: cand ajungem la manastirea Stanisoara ma pun pe un somn grozav si cand se face dupa-amiaza ma rostogolesc inapoi la masina. Inca un sfert de ora de mers cat de cat plan si organismul se reglase. Pana la Stanisoara si eram in forma maxima. 



Asa ca i-am dat mai departe spre cabana Cozia, pe aceeasi banda albastra. Oficial 3-3 ore jumate, am fost acolo in 2 ore si 45. De sus panorama e frumusica. Evident un dulau mare iesit in intampinare, clasica bucatica de sendvis does the trick si suntem best buddies. Intram in cabana, liniste. Ahooo, ahooo! Liniste. Intr-un final apare cabaniera. Tinerica, dragutica, Tudor avea sa remarce fara verghieta. Pe panou citisem 5 ore pana jos pe banda rosie. Nu tocmai incurajator avand in vedere ca era deja 15:45. Cabaniera insa ne incurajeaza: nu-s 5 ore, faceti vreo 3. Cum ne miscasem mai bine decat timpul oficial pe urcare, indraznesc chiar sa zic ca in 2 ore jumatate suntem jos. Dar de unde...



Portiuni bune din traseu sunt nemarcate. Partial motivat - uneori nu sunt copaci sau pietre pe care sa desenezi. Niste stalpi - nu multi, 3-4 - ar fi fost insa necesari si suficienti ca sa nu ajungi sa te intorci din drum si sa incerci, rand pe rand, diversele poteci existente. Am pierdut vreo ora urcand inapoi si cautand marcajul in mai multe randuri. De nervi am sunat si Salvamontul local - asta a fost o premiera - incercand sa primim niste repere care sa ne fie de ajutor.

All in all, rupti in dinti, pe la 19:30 am auzit toaca de la manastirea Turnu. Am marcat victoria dupa circa 8 ore si un sfert. Norocul nostru ca ploaia ne-a ferit, cred ca in Buila-Vanturarita (misto nume, nu?) a dat-o zdravan la un moment dat. Altfel, urzici cat mine de inalte si plin de ganganii de toate felurile. Deh, dezavantajul de a urca de la 400m la 1600m, nu de la 1200m la 2000m. Pentru ganganii am fost pregatit, multumesc Silvia, si Autan-ul si-a dovedit competentele. La 24 de ore distanta nu am nici o piscatura vizibila. Ce-i drept insa mi-am luat-o grav de la niste urzici. Dar astea parca faceau bine...

22.6.14

Sf. Peste, acum mai aproape de casa

Ieri dupa ce Mara si-a servit masa de fructe in parc in vreme ce ta-su a executat lista de cumparaturi, am plecat toti 3 la Giurgiu. 

Plecand din sud-est-ul capitalei am iesit repede in drumul national, apoi prin Jilava, 1 Decembrie, Calugareni, Uzunu si ce-o mai fi fost. 

Drum renovat, multe sensuri giratorii in care ai de dat prioritate celor deja bagati in seama, radare prin localitati. Intr-o ora eram in Giurgiu. 

Am taiat orasul in doua, am ocolit o zona inchisa rutierilor in weekend intru desfatarea familistilor plimbareti locali si am luat Soseaua Portului. 

Faleza din port are vreo 200 de metri, la un capat cu restaurantul Perla/D'Alexia si la celalalt cu un turn - fost far - si o cladire - ambele transformate acum intr-o autoritate portuara loco. Multe seminte pe jos, semn ca oamenii apreciaza peisajul salupelor, slepurilor, barjelor trecand pe Dunare...cam acesta e vocabularul meu specific cu eticheta "barca"... Cativa motociclisti - giurgiuveni si bucuresteni deopotriva - si imaginea unor blocuri bulgaresti - la fel de gri ca alea romanesti, dar aratand bine in soarele verii - pe malul de vizavi al Dunarii. 



Daca ati rezistat pana aici textului meu, ei bine, gata, am ajuns la partea importanta. Partea cu pestele. Primul restaurant cum intri in port pe mana stanga e format din vreo 4 cladiri. Pe prima scrie Restaurant D'Alexia, pe a doua Terasa Alexia, pe a treia Restaurant Perla si pe a patra habar n-am ce mai scrie. Cert e ca toate 4 tin de acelasi patron si ca vara se intra prin terasa. Apropo, chiar inainte sa intrati, daca va uitati in stanga, veti vedea cum arata si cum se prepara lucrurile in bucataria locantei. Un preview transformat in postview in cazul nostru. 

Duminica la 13:00 si fara vreo rezervare am prins loc pe terasa, la umbra unui copac carui tin sa-i multumesc pentru frunza deasa - un umbrar mai bun decat oricate umbrelute colorate puse una peste alta. Si a urmat defilarea pestilor - ciorba de peste, saramura de crap cu mamaliguta, salau in sos alb cu migdale. Plus niste portii de dulce - tort si parfait. Suparare mare la final cand am realizat ca am uitat de o salata de icre pentru o deschidere de manual. Personal ok, serviciu cu viteza luminii si un peste delicios in fiecare farfurie adusa. Evident legumele mexicane vin dintr-o cutie de conserva made in Indonesia, asa ca feriti-va. Vesela pare din categoria "sa fim siguri ca nu ii vine cuiva vreo pofta sa ne lase fara ea". Pentru 2 persoane cu 2 feluri fiecare plus desert plus bauturi am platit 1 milion vechi in cap. Nu mai e nevoie sa mai spun ca mi-am gasit un nou loc preferat de mancat peste, nu?


26.5.14

Pensiunea Boema, Cluj

Cum ar zice ardeleanul - deloc fain ce-am patit eu.

An de an merg la Cluj in aceeasi perioada a anului, la TIFF. La pensiunea Boema am stat acum 2 ani, toate bune si frumoase. Anul asta, obisnuit sa fac lucrurile din timp, am sunat la ei si am rezervat o camera cu vreo doua luni inainte. TIFF-ul aglomereaza orasul asa ca e bine sa ai cazarea luata din timp. Mi-am dorit sa trimit un avans ca lucrurile sa fie batute in cuie - nici eu, nici gazda sa nu avem surprize - dar am fost refuzat. Nu e nevoie, stati linistit, aveti camera - fix astea au fost vorbele doamnei de la cazare.

Fast forward cu 4 zile inainte de a pleca spre Cluj. Un apel pe mobil de la aceeasi doamna: am un grup mare care-si prelungeste sederea si nu va mai pot primi. WTF?!? Restul conversatiei nici ca mai conteaza - batutul obrazului vs. scuze absurde. Asa ca am sunat in stanga si in dreapta. Si, spre norocul meu, am gasit in alta parte cazare. Ceea ce e ok. Pensiunea Boema nu e insa ok. S-a taiat de pe lista mea. Mai ales ca am descoperit pe un site de turism un alt review care avertiza asupra aceluiasi mod de operare a gazdei. Deci nu e vorba de o greseala, ci de un fel de a face lucrurile.