25.7.14

Muntele Cozia

L-am luat la misto la inceput - ala e munte? poate un deal mai maricel - dar pana la final muntele Cozia a scos untul din mine.



Am plecat cu intarziere - eu confundand statiile de metrou Lujerului si Pacii. Autostrada glont, pana la Valcea clasic - mai prinzi cate un camion pe coborare si stai in dorsalul sau cat e nevoie - apoi inca vreo 30 de km pana la manastirea Turnu, locul de unde incepea traseul nostru pe banda albastra. Dupa 45 de minute de urcus sustinut, cu inima batand ca toba pe ritmuri de samba, eram gata sa capitulez. Zic: cand ajungem la manastirea Stanisoara ma pun pe un somn grozav si cand se face dupa-amiaza ma rostogolesc inapoi la masina. Inca un sfert de ora de mers cat de cat plan si organismul se reglase. Pana la Stanisoara si eram in forma maxima. 



Asa ca i-am dat mai departe spre cabana Cozia, pe aceeasi banda albastra. Oficial 3-3 ore jumate, am fost acolo in 2 ore si 45. De sus panorama e frumusica. Evident un dulau mare iesit in intampinare, clasica bucatica de sendvis does the trick si suntem best buddies. Intram in cabana, liniste. Ahooo, ahooo! Liniste. Intr-un final apare cabaniera. Tinerica, dragutica, Tudor avea sa remarce fara verghieta. Pe panou citisem 5 ore pana jos pe banda rosie. Nu tocmai incurajator avand in vedere ca era deja 15:45. Cabaniera insa ne incurajeaza: nu-s 5 ore, faceti vreo 3. Cum ne miscasem mai bine decat timpul oficial pe urcare, indraznesc chiar sa zic ca in 2 ore jumatate suntem jos. Dar de unde...



Portiuni bune din traseu sunt nemarcate. Partial motivat - uneori nu sunt copaci sau pietre pe care sa desenezi. Niste stalpi - nu multi, 3-4 - ar fi fost insa necesari si suficienti ca sa nu ajungi sa te intorci din drum si sa incerci, rand pe rand, diversele poteci existente. Am pierdut vreo ora urcand inapoi si cautand marcajul in mai multe randuri. De nervi am sunat si Salvamontul local - asta a fost o premiera - incercand sa primim niste repere care sa ne fie de ajutor.

All in all, rupti in dinti, pe la 19:30 am auzit toaca de la manastirea Turnu. Am marcat victoria dupa circa 8 ore si un sfert. Norocul nostru ca ploaia ne-a ferit, cred ca in Buila-Vanturarita (misto nume, nu?) a dat-o zdravan la un moment dat. Altfel, urzici cat mine de inalte si plin de ganganii de toate felurile. Deh, dezavantajul de a urca de la 400m la 1600m, nu de la 1200m la 2000m. Pentru ganganii am fost pregatit, multumesc Silvia, si Autan-ul si-a dovedit competentele. La 24 de ore distanta nu am nici o piscatura vizibila. Ce-i drept insa mi-am luat-o grav de la niste urzici. Dar astea parca faceau bine...

22.6.14

Sf. Peste, acum mai aproape de casa

Ieri dupa ce Mara si-a servit masa de fructe in parc in vreme ce ta-su a executat lista de cumparaturi, am plecat toti 3 la Giurgiu. 

Plecand din sud-est-ul capitalei am iesit repede in drumul national, apoi prin Jilava, 1 Decembrie, Calugareni, Uzunu si ce-o mai fi fost. 

Drum renovat, multe sensuri giratorii in care ai de dat prioritate celor deja bagati in seama, radare prin localitati. Intr-o ora eram in Giurgiu. 

Am taiat orasul in doua, am ocolit o zona inchisa rutierilor in weekend intru desfatarea familistilor plimbareti locali si am luat Soseaua Portului. 

Faleza din port are vreo 200 de metri, la un capat cu restaurantul Perla/D'Alexia si la celalalt cu un turn - fost far - si o cladire - ambele transformate acum intr-o autoritate portuara loco. Multe seminte pe jos, semn ca oamenii apreciaza peisajul salupelor, slepurilor, barjelor trecand pe Dunare...cam acesta e vocabularul meu specific cu eticheta "barca"... Cativa motociclisti - giurgiuveni si bucuresteni deopotriva - si imaginea unor blocuri bulgaresti - la fel de gri ca alea romanesti, dar aratand bine in soarele verii - pe malul de vizavi al Dunarii. 



Daca ati rezistat pana aici textului meu, ei bine, gata, am ajuns la partea importanta. Partea cu pestele. Primul restaurant cum intri in port pe mana stanga e format din vreo 4 cladiri. Pe prima scrie Restaurant D'Alexia, pe a doua Terasa Alexia, pe a treia Restaurant Perla si pe a patra habar n-am ce mai scrie. Cert e ca toate 4 tin de acelasi patron si ca vara se intra prin terasa. Apropo, chiar inainte sa intrati, daca va uitati in stanga, veti vedea cum arata si cum se prepara lucrurile in bucataria locantei. Un preview transformat in postview in cazul nostru. 

Duminica la 13:00 si fara vreo rezervare am prins loc pe terasa, la umbra unui copac carui tin sa-i multumesc pentru frunza deasa - un umbrar mai bun decat oricate umbrelute colorate puse una peste alta. Si a urmat defilarea pestilor - ciorba de peste, saramura de crap cu mamaliguta, salau in sos alb cu migdale. Plus niste portii de dulce - tort si parfait. Suparare mare la final cand am realizat ca am uitat de o salata de icre pentru o deschidere de manual. Personal ok, serviciu cu viteza luminii si un peste delicios in fiecare farfurie adusa. Evident legumele mexicane vin dintr-o cutie de conserva made in Indonesia, asa ca feriti-va. Vesela pare din categoria "sa fim siguri ca nu ii vine cuiva vreo pofta sa ne lase fara ea". Pentru 2 persoane cu 2 feluri fiecare plus desert plus bauturi am platit 1 milion vechi in cap. Nu mai e nevoie sa mai spun ca mi-am gasit un nou loc preferat de mancat peste, nu?


26.5.14

Pensiunea Boema, Cluj

Cum ar zice ardeleanul - deloc fain ce-am patit eu.

An de an merg la Cluj in aceeasi perioada a anului, la TIFF. La pensiunea Boema am stat acum 2 ani, toate bune si frumoase. Anul asta, obisnuit sa fac lucrurile din timp, am sunat la ei si am rezervat o camera cu vreo doua luni inainte. TIFF-ul aglomereaza orasul asa ca e bine sa ai cazarea luata din timp. Mi-am dorit sa trimit un avans ca lucrurile sa fie batute in cuie - nici eu, nici gazda sa nu avem surprize - dar am fost refuzat. Nu e nevoie, stati linistit, aveti camera - fix astea au fost vorbele doamnei de la cazare.

Fast forward cu 4 zile inainte de a pleca spre Cluj. Un apel pe mobil de la aceeasi doamna: am un grup mare care-si prelungeste sederea si nu va mai pot primi. WTF?!? Restul conversatiei nici ca mai conteaza - batutul obrazului vs. scuze absurde. Asa ca am sunat in stanga si in dreapta. Si, spre norocul meu, am gasit in alta parte cazare. Ceea ce e ok. Pensiunea Boema nu e insa ok. S-a taiat de pe lista mea. Mai ales ca am descoperit pe un site de turism un alt review care avertiza asupra aceluiasi mod de operare a gazdei. Deci nu e vorba de o greseala, ci de un fel de a face lucrurile. 


4.5.14

Poveste de casa noua: Pantelimon, vecinu' si Leonard Cohen

Imediat dupa ce ai mei au vandut casa in care am copilarit - lucru pe care il regret si acum - si in varful boom-ului imobiliar am luat un credit ipotecar si impreuna cu banii pe care ii aveam am cumparat un apartament in Pantelimon. Aproape instantaneu a debutat la fata locului un santier cu toate cele - zugravit, parchet, termopane, schimbat obiecte sanitare, mobilat, the works. Si, ca in cazul oricarui santier din Romania, lucrurile s-au intins pe o durata din ce in ce mai mare, tinzand spre insuportabil. Mi-aduc aminte cum sambata si duminica preferam sa merg la birou decat sa stau in noua mea casa, iar produsele de la patiseria din colt devenisera micul dejun obisnuit...

Intr-o seara, enervat ca ma tot impiedicam de cutii, mi-am instalat calculatorul. Sigur ca in tot praful ala nu era cea mai buna idee, dar pur si simplu simteam ca e nevoie sa ma simt un pic mai acasa. Adevarul e ca nu m-am simtit niciodata acasa in Pantelimon - dar asta e alta poveste... Am pus tot Cohen-ul pe care il aveam pe hard si am dat play. Sa fi fost ora 20:00. Pe undeva pe la 23:00 mi s-a pus pata pe Dance Me to the End of Love si am lasat-o in bucla. Pe la 24:15 intre finalul piesei si un nou inceput al ei aud niste zgomote puternice. Opresc muzica si ciulesc urechile. Ce sa fie, ce sa fie? Se aud iarasi bataile si realizez ca cineva e la usa. Avand in vedere ora si situatia imi imaginez ca e destul de probabil sa fie unul dintre vecinii mei. Unul din noii mei vecini.

Pana acum povestea mea nu are nimic special. Poate mai putin faptul ca sunt in stare sa ascult o piesa in bucla ore in sir - da, pot! Dar fix din puctul asta ea devine memorabila. M-am dus la usa convins ca o sa am de-a face cu o "urechere" vecineasca de tipul - tu stii cat e ora? asta e bloc de oameni normali! etc. Am deschis-o avand deja pregatite niste scuze de bun simt - nu mi-am dat seama ca s-a facut asa tarziu, imi pare rau, etc. In fata mea un tip cu look geeky mi-a zambit si mi-a intins o carte - uite, asta e o carte scrisa de tipul asta de care nu reusesti sa te dezlipesti de cateva ore incoace. E buna si in plus cand o citesti nu se aude. A zambit si la final si a plecat. Inainte sa coboare scara mi-a mai zis - apropo, eu sunt vecinul de dedesubt, Bogdan, si imi place Cohen.

Am ramas mut, desi era un milion de lucruri pe care as fi vrut sa le spun.



27.4.14

O vedere din Japonia


Acum vreo luna am iesit la alergat cu Tudor. Inainte sa ne despartim, ca si cum si-ar fi amintit un detaliu oarecare, imi zice in trecere: vezi ca saptamana viitoare nu alerg ca sunt plecat. Unde? In Japonia. A spus-o ca si cum ar fi fost vorba de Giurgiu sau de Targoviste. 

Respectand traditia, ar fi fost culmea ca tocmai de la niponi sa nu o respecte, am primit in cutia postala o vedere. Si iarasi surpriza. Ma asteptam la neoane, tehnologie de varf si uberurban. Cand colo... un castel din lemn la lumina lunii. :)


23.4.14

A fost odata: Machu Picchu

Mara are obiceiul sa deschida usile unui dulap si sa prinda in mana tot felul de lucruri - o cutie de biscuiti, un ambalaj de telefon, pungi de tot felul. Intr-o zi, amestecand bine de tot prin ce avea acolo, extrage o hartie noua. Noua in sensul ca nu mai pusese mana pe ea pana atunci, veche... cam din 2009: biletul de intrare la Machu Picchu. Despre care nici nu stiam ca l-am pastrat. Si uite asa am dat-o pe un vibe nostalgic peruan.


21.4.14

Constatari de la Sibiu si de prin imprejurimi

 Sibiul e fix intre Sighisoara si Cluj ca feeling. Are un centru vechi mai putin parfumat decat Sighisoara, dar mai ofertant decat Clujul. Clujul in schimb pare mai viu si mai actual fata de Sibiu, care la randul sau bate de departe Sighisoara la capitolul asta. Sighisoara traieste strict din trecut, Sibiul printr-o combinatie de trecut si prezent, iar Clujul mai mult prin azi decat prin ieri. 


 Pe strada o sa auzi germana, romana, maghiara, engleza... Asta e ordinea probabilitatilor lingvistice la Sibiu

 Centrul istoric al Sibiului e inca o opera in lucru. Asa cum era si in 2009 cand am ajuns ultima oara pe aici, asa cum era si in 2006 cand orasul se pregatea sa-si puna straiele de capitala culturala europeana - lucru care inca se mai simte. De unde trag concluzia ca o fi Johannis neamt, dar tot roman e. 



 Sibiencele sunt sub clujence. Nu-mi permit sa comentez mai mult, luati-o ca un adevar absolut. 

  Sibiul e atractiv si pentru cate lucruri poti face si vedea in jurul sau. Daca la Cisnadioara am mai fost cu alta ocazie, de data asta am urcat pana la Paltinis. Cei 30 de kilometri de la Sibiu si pana in statiune sunt o mini-Transalpina in toata regula - peisaje si viraje included. 


 Asfalt neprietenos. Parcul Sub Arini inseamna mai multe alei offroad decat onroad, la fel si Muzeul in aer liber Astra unde par sa fi adus resturi de asfalt decopertat din alte locuri, centrul vechi presupune multa piatra cubica. Concluzie: viata grea pentru carucior, viata buna pentru manduca.



 Vazutul lucrurilor din masina devine o activitate importanta in vreme ce gargarita isi face o portie de somn de zi nederanjat. Asadar va pot spune ca Rasinariul se vede fain - e colorat, bine intretinut si aglomerat spre claustrofobic cu stradutele lui mici si casele cu porti mari lipite una de alta. Iar pana-n Paltinis am trecut pe langa un Arka Parc in care poti face tot felul de giumbuslucuri prin copaci. 

 Tot in seria adaptarii la iesitul in oras in 3 - suntem la a doua iesire dupa ce-a de la Busteni din septembrie - sa se noteze si tehnicile noi de fotografiere: nici nu se pune problema sa iei dupa tine aparat, acumulatori, etc. Mobilul e suficient. Nu mai merge nici cu gasit unghiul perfect sau asteptat sa iasa soarele dintr-un nor. Nici vorba de a second shot. Click & go, cam despre asta vorbim. Asta iti dezvolta inevitabil o serie de calitati, iti acutizeaza spiritul de observatie, viteza de executie se dubleaza cel putin, iar mecansimele de aparare de tipul "strugurii sunt acri" sunt tot mai la idemana. Pentru restul avem aplicatiile de editare cu tot felul de optiuni generoase. Rezultatul? Cateva poze mai intime si mai simpatice decat as fi crezut.





5.4.14

De vazut in Europa: Cesky Krumlov, Cehia

Zilele trecute am vazut Hostel si am remarcat locatia de filmare. Am cautat-o si... Cesky Krumlov din Cehia ar cam merita o vizita.



La 2 ore cu masina sau 3 ore cu autocarul de Praga, desi mai aproape de Linz-ul austriac. 

18.1.14

The Great Railway Bazaar de Paul Theroux

In 1975 Paul Theroux a intreprins o calatorie de 4 luni de zile pornind de la Londra. A traversat Europa, Orientul Mijlociu, India si Asia. Si a facut asta calatorind cat mai mult cu trenul. In propriile sale cuvinte: 

"The trains in any country contains the essential paraphernalia of the culture: Thai trains have the shower jar with the glazed dragon on its side, Ceylonese ones the car reserved for Buddhist monks, Indian ones a vegeterian kitchen and six classes, Iranian ones prayer mats, Malaysian ones a noodle stall, Vietnamese ones bulletproof glass on the locomotive, and on every carriage of a Russian train there is a samovar. The railway bazaar, with its gadgets and passengers, represented the society so completely that to board it was to be challenged by the national character."

Si a reunit amintirile acestei calatorii in: The Great Railway Bazaar, volum pe care mi l-a adus simpaticul mos Craciun. 

Cum e? Foarte amuzanta. Populata de personaje surprinzatoare - de la hipioti in drum spre India si oameni de afaceri locali cu tot felul de idei pana la conationali ai autorului care isi impart localurile din Teheran functie de orasul texan din care provin (Oklahoma vs. Dallas). Da, Teheranul era odata si va redeveni in curand bine populat cu petrolisti americani. Plina de intamplari la care razi cu lacrimi, destainuiri cum numai calatorii care stiu ca nu se vor mai revedea nicicand isi fac sau constatari dulci-amare ale unui peisaj natural si uman cat se poate de divers si colorat. 

Din pacate "satucul" global in care traim astazi cu internet la botul calului, o limba engleza universala si un grad de standardizare din ce in ce mai inalt ar face reeditarea traseului in zilele noastre mult mai putin aventuroasa. Asta nu face insa decat sa-i creasca lui Great Railway Bazaar savoarea - e o aventura pe care o poti trai doar citind-o.