16.11.14

Cateva constatari dupa Cleveland, Ohio

Criza n-a trecut de tot, petrolul insa s-a ieftinit, iar masinile americane au ramas exagerat de mari. Visul meu ca America va invata sa circule compact si de aici sa traiasca... not so big e kaputt.


Nici in Ohio nu stiu sa gateasca. Portiile sunt uriase, desigur, dar mancarea nu are gust. Sa arunci tone de dressing-uri si sosuri nu inseamna ca mancarea are gust. Un mic dejun englezesc servit la Larnaca e o amintire de demult care inca ma face sa salivez mai bine decat un mic dejun recent in Ohio. Apropo, e cumva anormal si sa ai mai multa carne decat cartofi in farfurie. Sper sa ajung intr-o zi in sud, pe Mississippi, acolo e ultima mea speranta pentru niste soul food.


Toamna e sublim colorata. Vazusem poze de pe coasta de Est in plina toamna, dar suspectam softurile de prelucrare foto. Nu e cazul, treaba chiar arata demential. Sigur ca daca nimeresti un val de frig de la vecinii canadieni iti cam ingheata degetul pe aparat, dar culorile si lumina - alea sunt.



Nebuni dupa sport si in Ohio. N-are legatura doar cu LeBron si intoarcerea lui acasa. Are legatura cu barurile cu ecrane uriase, cu finala de baseball dusa pana in game 7, cu posturile de radio locale care toaca marunt marunt fiecare subiect sportiv, cu fotbalul de colegiu la care toata lumea pare conectata si cu fotbalul mare la care 80 de mii de oameni stau 3-4 ore pe un stadion neacoperit la 0 grade Celsius, cu pijamalele cu Browns si echipele de copii indiferent de sport.



N-o fi Cleveland-ul pe harta turistica a Americii, dar are un obiectiv cu care se poate lauda & mandri. Si o si face - fix din aeroport. Hall of Fame-ul construit in buza lacului Erie povesteste in imagini, materiale video, obiecte si cateva cuvinte bine alese totul despre muzica de peste ocean - de la muzica sclavilor din sud si pana la hip hop-ul de azi, trecand prin rock'n'roll si rock si punk, prin revolutii si contrarevolutii, prin festivaluri ajunse sa celebreze mai multi ani de istorie decat am eu de viata, prin premii si sinucideri si cate si mai cate.



Ultimul, dar nu cel din urma, lacul Erie. Probabil merita vazut si traversat vara. 









9.11.14

Un meci din NBA vazut la mama lui

Nu chiar orice meci, ci meciul intoarcerii acasa pentru LeBron James.

Nebunie in downtown cu multe ore inainte de start. Nike da mingi moca, pe o scena construita in fata arenei e concert, lumea s-a strans ca la urs in fata studiourilor tv improvizate ad-hoc. Barurile sunt pline ochi si vor ramane asa pana dupa finalul meciului - sunt 100 de mii de oameni pe strada si doar 22 de mii intra la meci. Pe deasupra survoleaza elicoptere, la sol politistii si-au parcat masinile de fite pe mijlocul drumului. 



Intrarea la meci e cu inghesuiala si scandal. O fata lesina in fata mea, se executa rapid un culoar de evacuare si imediat e scoasa din multime. Pentru mine e o secventa cunoscuta - gen ora 8:00 pe magistrala care duce din Tineretului spre Pipera. Pentru ei nu, asa ca se scandeaza din ce in ce mai hotarat - let us in! let us in! De ce dureaza atat? Pentur ca nimeni nu are bilete fizice, ci niste coduri pe gadget-urile mobile. Autentificarea si apoi biletele fizice cer timp. De ce asa? Pentru ca patronul celor de la Cavs, Dan Gilbert, sa taxeze cu 23% orice revindere a biletelor la acest meci. Specula speculata de patron, vagoane de bani pentru el. Eu de exemplu i-am bagat in buzunar 73$. Capitalism salbatic, my friend.

Suntem in si mai sunt 10 minute. Iau ceva lichide si imi caut locul - sector 100, row 5, seat 9. In spate am niste guralivi latino, in stanga un cuplu cumintel, iar in dreapta niste baieti albi ca varul imbracati office. Ii salut, asa se face p-aici, si inghit atmosfera. Am pe scaun un cilindru care se aprinde rosu flourescent marcat cu Cavs, un tricou cu Cavs, 2 tuburi pe care le umflu cu aer ca sa enervez adversarii care vor arunca libere si un poster LeBron Nike in alb negru. Freebies, gotta love'em. Sala e plina ochi, dar totul se ridica in sus precum un crater vulcanic in jurul terenului care pare mic. E un freamat de asteptare in timp ce echipele isi fac incalzirea. 




Incep prezentarile. Usher - detinatorul a 5% din Cavs - canta imnul. Tot felul de vedete sunt introduse pe ecranul urias de deasupra. Pe unele le stiu, pe altele nu. Si reactiile variaza, de la aplauze stufoase pentru un QB de la Cleveland Browns si pana la huiduieli moi pentru Bieber si Spike Lee. Prezentarea celor de la Cavs e precedata de noua reclama alb negru Nike LeBron. O executie de peste 2 minute, la corazon, despre cum tot orasul se aduna la propriu in spatele echipei. Toata lumea ridica bratul drept in sus, exact ca in reclama. Senzatia de secta atinge apogeul cu prezentarea primului 5. Mii de luminite rosii, flacari, muzica data la maxim. LeBron la capat de lista provoaca un delir total. Fac alt filmulet. Gata, incepe meciul. Pana aici au fost show-ul si marketing-ul.

video

Fata de tv treaba live se misca parca pe ffwd. Nu exista timpi morti. Ecranul gigantic pompeaza reluari, announcer-ul tine numarul punctelor, schimbarilor, faulturilor. Doua ecrane laterale pompeaza neintrerupt cifre si statistici. Guralivii din spate isi arata sfarcurile sperand sa-l deconcentreze pe Carmelo Anthony, cel mai bun jucator de la Knicks. In time out-uri se arunca cu tricouri spre spectatori, se dau premii pentru abonatii fideli, iar sponsorii ofera premii la mini-concursuri gen Deal or no deal sau aruncari de la linia de libere. Agitatia e continua.




La pauza Cavs au in fata cateva puncte, dar clar nu miroase bine. LeBron nu e in apele lui - o fi presiunea asta de vina? - cifrele sunt mizerabile: 6 turn over-uri si 2 aruncari din 7. Pana la final nu-si revine, Blatt cere time out-uri sperand pana in ultimele secunde, dar meciul e al celor de la Knicks fara mari emotii. Cum aveam sa citesc a doua zi pe prima pagina a unui ziar: Everything but a win. Imi strang acareturile care vor deveni amintiri. Sezonul e lung, inseamna 82 de meciuri, maine echipa deja va fi in Chicago pentru un meci cu Bulls. Sigur ca asta nu inseamna ca n-ar fi fost misto o victorie. Dar e primul sezon inapoi in Cleveland. Rabdare, e timp. Si daca la anul Cavs ajung in finala NBA... well... 

5.11.14

Despre cum am plecat la Cleveland

O poveste lunga si mai mult despre baschet decat despre calatorii.

In vara finala NBA s-a jucat intre Spurs si Heat. Am tinut cu Spurs cu speranta secreta ca, in situatia unui esec cu Heat, LeBron James se va intoarce in Cleveland. Parea un nonsens, plecase de acolo acum 4 ani, alesese brand-ul, banii si trofeele - 2 inele de campioni in 3 ani. In Cleveland ii arsesera tricoul pe strazi, fusese declarat tradator si patronul Dan Gilbert in blestemase in stilul mamei Omida. Si totusi... LeBron se nascuse in Akron, Ohio, fusese draftat de Cleveland Cavs si in fiecare vara venea in vacanta acolo. Ii dusese pe Cavs intr-o finala NBA. O echipa fara vreun titlu in toata istoria, intr-un oras fara vreun titlu in sport de 50 de ani incoace. Toate astea se asezau perfect pentru povestea Intoarcerea Regelui si Visul Interzis. 1 titlu cu Cavs inseamna cat 3 luate cu o organizatie puternica gen Lakers sau Bulls. Si ce sa vezi? Miami a pierdut finala, LeBron nu si-a prelungit contractul, Nike a cumparat tot outdoor-ul disponibil in nord est-ul Ohio-ului si... LeBron a venit acasa.

In euforia asta am promis 3 lucruri: sa merg la un meci live al celor de la Cavs, sa tin cu ei pana iau un titlu si sa cumpar un tricou LeBron, Cleveland. M-am gandit ca voi merge la meci in primavara lui 2015, dar pas cu pas data plecarii s-a tras pana pe 29 octombrie 2014. Pe 30 octombrie Cavs jucau meciul de deschidere cu Knicks. Primul meci cu LeBron acasa, meciul revenirii. Daca era un meci care trebuia vazut, inafara de cel in care LeBron va ridica trofeul, asta era. So 3 avioane schimbate si traversat jumatate de lume. Destinatia finala: Cleveland, Ohio.


 


 

6.9.14

One second every country

Dl. Graham Hughes:



Mai multe aici: http://www.theodysseyexpedition.com



25.7.14

Muntele Cozia

L-am luat la misto la inceput - ala e munte? poate un deal mai maricel - dar pana la final muntele Cozia a scos untul din mine.



Am plecat cu intarziere - eu confundand statiile de metrou Lujerului si Pacii. Autostrada glont, pana la Valcea clasic - mai prinzi cate un camion pe coborare si stai in dorsalul sau cat e nevoie - apoi inca vreo 30 de km pana la manastirea Turnu, locul de unde incepea traseul nostru pe banda albastra. Dupa 45 de minute de urcus sustinut, cu inima batand ca toba pe ritmuri de samba, eram gata sa capitulez. Zic: cand ajungem la manastirea Stanisoara ma pun pe un somn grozav si cand se face dupa-amiaza ma rostogolesc inapoi la masina. Inca un sfert de ora de mers cat de cat plan si organismul se reglase. Pana la Stanisoara si eram in forma maxima. 



Asa ca i-am dat mai departe spre cabana Cozia, pe aceeasi banda albastra. Oficial 3-3 ore jumate, am fost acolo in 2 ore si 45. De sus panorama e frumusica. Evident un dulau mare iesit in intampinare, clasica bucatica de sendvis does the trick si suntem best buddies. Intram in cabana, liniste. Ahooo, ahooo! Liniste. Intr-un final apare cabaniera. Tinerica, dragutica, Tudor avea sa remarce fara verghieta. Pe panou citisem 5 ore pana jos pe banda rosie. Nu tocmai incurajator avand in vedere ca era deja 15:45. Cabaniera insa ne incurajeaza: nu-s 5 ore, faceti vreo 3. Cum ne miscasem mai bine decat timpul oficial pe urcare, indraznesc chiar sa zic ca in 2 ore jumatate suntem jos. Dar de unde...



Portiuni bune din traseu sunt nemarcate. Partial motivat - uneori nu sunt copaci sau pietre pe care sa desenezi. Niste stalpi - nu multi, 3-4 - ar fi fost insa necesari si suficienti ca sa nu ajungi sa te intorci din drum si sa incerci, rand pe rand, diversele poteci existente. Am pierdut vreo ora urcand inapoi si cautand marcajul in mai multe randuri. De nervi am sunat si Salvamontul local - asta a fost o premiera - incercand sa primim niste repere care sa ne fie de ajutor.

All in all, rupti in dinti, pe la 19:30 am auzit toaca de la manastirea Turnu. Am marcat victoria dupa circa 8 ore si un sfert. Norocul nostru ca ploaia ne-a ferit, cred ca in Buila-Vanturarita (misto nume, nu?) a dat-o zdravan la un moment dat. Altfel, urzici cat mine de inalte si plin de ganganii de toate felurile. Deh, dezavantajul de a urca de la 400m la 1600m, nu de la 1200m la 2000m. Pentru ganganii am fost pregatit, multumesc Silvia, si Autan-ul si-a dovedit competentele. La 24 de ore distanta nu am nici o piscatura vizibila. Ce-i drept insa mi-am luat-o grav de la niste urzici. Dar astea parca faceau bine...

22.6.14

Sf. Peste, acum mai aproape de casa

Ieri dupa ce Mara si-a servit masa de fructe in parc in vreme ce ta-su a executat lista de cumparaturi, am plecat toti 3 la Giurgiu. 

Plecand din sud-est-ul capitalei am iesit repede in drumul national, apoi prin Jilava, 1 Decembrie, Calugareni, Uzunu si ce-o mai fi fost. 

Drum renovat, multe sensuri giratorii in care ai de dat prioritate celor deja bagati in seama, radare prin localitati. Intr-o ora eram in Giurgiu. 

Am taiat orasul in doua, am ocolit o zona inchisa rutierilor in weekend intru desfatarea familistilor plimbareti locali si am luat Soseaua Portului. 

Faleza din port are vreo 200 de metri, la un capat cu restaurantul Perla/D'Alexia si la celalalt cu un turn - fost far - si o cladire - ambele transformate acum intr-o autoritate portuara loco. Multe seminte pe jos, semn ca oamenii apreciaza peisajul salupelor, slepurilor, barjelor trecand pe Dunare...cam acesta e vocabularul meu specific cu eticheta "barca"... Cativa motociclisti - giurgiuveni si bucuresteni deopotriva - si imaginea unor blocuri bulgaresti - la fel de gri ca alea romanesti, dar aratand bine in soarele verii - pe malul de vizavi al Dunarii. 



Daca ati rezistat pana aici textului meu, ei bine, gata, am ajuns la partea importanta. Partea cu pestele. Primul restaurant cum intri in port pe mana stanga e format din vreo 4 cladiri. Pe prima scrie Restaurant D'Alexia, pe a doua Terasa Alexia, pe a treia Restaurant Perla si pe a patra habar n-am ce mai scrie. Cert e ca toate 4 tin de acelasi patron si ca vara se intra prin terasa. Apropo, chiar inainte sa intrati, daca va uitati in stanga, veti vedea cum arata si cum se prepara lucrurile in bucataria locantei. Un preview transformat in postview in cazul nostru. 

Duminica la 13:00 si fara vreo rezervare am prins loc pe terasa, la umbra unui copac carui tin sa-i multumesc pentru frunza deasa - un umbrar mai bun decat oricate umbrelute colorate puse una peste alta. Si a urmat defilarea pestilor - ciorba de peste, saramura de crap cu mamaliguta, salau in sos alb cu migdale. Plus niste portii de dulce - tort si parfait. Suparare mare la final cand am realizat ca am uitat de o salata de icre pentru o deschidere de manual. Personal ok, serviciu cu viteza luminii si un peste delicios in fiecare farfurie adusa. Evident legumele mexicane vin dintr-o cutie de conserva made in Indonesia, asa ca feriti-va. Vesela pare din categoria "sa fim siguri ca nu ii vine cuiva vreo pofta sa ne lase fara ea". Pentru 2 persoane cu 2 feluri fiecare plus desert plus bauturi am platit 1 milion vechi in cap. Nu mai e nevoie sa mai spun ca mi-am gasit un nou loc preferat de mancat peste, nu?


26.5.14

Pensiunea Boema, Cluj

Cum ar zice ardeleanul - deloc fain ce-am patit eu.

An de an merg la Cluj in aceeasi perioada a anului, la TIFF. La pensiunea Boema am stat acum 2 ani, toate bune si frumoase. Anul asta, obisnuit sa fac lucrurile din timp, am sunat la ei si am rezervat o camera cu vreo doua luni inainte. TIFF-ul aglomereaza orasul asa ca e bine sa ai cazarea luata din timp. Mi-am dorit sa trimit un avans ca lucrurile sa fie batute in cuie - nici eu, nici gazda sa nu avem surprize - dar am fost refuzat. Nu e nevoie, stati linistit, aveti camera - fix astea au fost vorbele doamnei de la cazare.

Fast forward cu 4 zile inainte de a pleca spre Cluj. Un apel pe mobil de la aceeasi doamna: am un grup mare care-si prelungeste sederea si nu va mai pot primi. WTF?!? Restul conversatiei nici ca mai conteaza - batutul obrazului vs. scuze absurde. Asa ca am sunat in stanga si in dreapta. Si, spre norocul meu, am gasit in alta parte cazare. Ceea ce e ok. Pensiunea Boema nu e insa ok. S-a taiat de pe lista mea. Mai ales ca am descoperit pe un site de turism un alt review care avertiza asupra aceluiasi mod de operare a gazdei. Deci nu e vorba de o greseala, ci de un fel de a face lucrurile. 


4.5.14

Poveste de casa noua: Pantelimon, vecinu' si Leonard Cohen

Imediat dupa ce ai mei au vandut casa in care am copilarit - lucru pe care il regret si acum - si in varful boom-ului imobiliar am luat un credit ipotecar si impreuna cu banii pe care ii aveam am cumparat un apartament in Pantelimon. Aproape instantaneu a debutat la fata locului un santier cu toate cele - zugravit, parchet, termopane, schimbat obiecte sanitare, mobilat, the works. Si, ca in cazul oricarui santier din Romania, lucrurile s-au intins pe o durata din ce in ce mai mare, tinzand spre insuportabil. Mi-aduc aminte cum sambata si duminica preferam sa merg la birou decat sa stau in noua mea casa, iar produsele de la patiseria din colt devenisera micul dejun obisnuit...

Intr-o seara, enervat ca ma tot impiedicam de cutii, mi-am instalat calculatorul. Sigur ca in tot praful ala nu era cea mai buna idee, dar pur si simplu simteam ca e nevoie sa ma simt un pic mai acasa. Adevarul e ca nu m-am simtit niciodata acasa in Pantelimon - dar asta e alta poveste... Am pus tot Cohen-ul pe care il aveam pe hard si am dat play. Sa fi fost ora 20:00. Pe undeva pe la 23:00 mi s-a pus pata pe Dance Me to the End of Love si am lasat-o in bucla. Pe la 24:15 intre finalul piesei si un nou inceput al ei aud niste zgomote puternice. Opresc muzica si ciulesc urechile. Ce sa fie, ce sa fie? Se aud iarasi bataile si realizez ca cineva e la usa. Avand in vedere ora si situatia imi imaginez ca e destul de probabil sa fie unul dintre vecinii mei. Unul din noii mei vecini.

Pana acum povestea mea nu are nimic special. Poate mai putin faptul ca sunt in stare sa ascult o piesa in bucla ore in sir - da, pot! Dar fix din puctul asta ea devine memorabila. M-am dus la usa convins ca o sa am de-a face cu o "urechere" vecineasca de tipul - tu stii cat e ora? asta e bloc de oameni normali! etc. Am deschis-o avand deja pregatite niste scuze de bun simt - nu mi-am dat seama ca s-a facut asa tarziu, imi pare rau, etc. In fata mea un tip cu look geeky mi-a zambit si mi-a intins o carte - uite, asta e o carte scrisa de tipul asta de care nu reusesti sa te dezlipesti de cateva ore incoace. E buna si in plus cand o citesti nu se aude. A zambit si la final si a plecat. Inainte sa coboare scara mi-a mai zis - apropo, eu sunt vecinul de dedesubt, Bogdan, si imi place Cohen.

Am ramas mut, desi era un milion de lucruri pe care as fi vrut sa le spun.



27.4.14

O vedere din Japonia


Acum vreo luna am iesit la alergat cu Tudor. Inainte sa ne despartim, ca si cum si-ar fi amintit un detaliu oarecare, imi zice in trecere: vezi ca saptamana viitoare nu alerg ca sunt plecat. Unde? In Japonia. A spus-o ca si cum ar fi fost vorba de Giurgiu sau de Targoviste. 

Respectand traditia, ar fi fost culmea ca tocmai de la niponi sa nu o respecte, am primit in cutia postala o vedere. Si iarasi surpriza. Ma asteptam la neoane, tehnologie de varf si uberurban. Cand colo... un castel din lemn la lumina lunii. :)


23.4.14

A fost odata: Machu Picchu

Mara are obiceiul sa deschida usile unui dulap si sa prinda in mana tot felul de lucruri - o cutie de biscuiti, un ambalaj de telefon, pungi de tot felul. Intr-o zi, amestecand bine de tot prin ce avea acolo, extrage o hartie noua. Noua in sensul ca nu mai pusese mana pe ea pana atunci, veche... cam din 2009: biletul de intrare la Machu Picchu. Despre care nici nu stiam ca l-am pastrat. Si uite asa am dat-o pe un vibe nostalgic peruan.